Comuna Veţel are un bogat trecut istoric atestat de numeroase vestigii şi monumente care relevă existenţa civilizaţiei umane pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri şi continuând până în epoca modernă şi contemporană.
Cele mai vechi vestigii datează din epoca neolitică, dar mai ales din perioada dacică şi romană descoperite pe locul aşezării civile şi militare de la Micia, cunoscută în istorie ca având o mare importanţă pentru provincia romană Dacia. Importante monumente se păstrează şi din Evul Mediu, cele mai reprezentative fiind Biserica de piatră de la Leşnic, Castelul feudal şi Biserica de lemn de la Mintia.
Locuitori ai comunei au participat la marile evenimente istorice din viaţa poporului român, cum au fost: războaiele împotriva turcilor conduse de Iancu de Hunedoara, Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, Revoluţia de la 1848, Marea Unire de la 1 decembrie 1918 şi cele două războaie mondiale.
Satele comunei sunt atestate documentar începând cu anul 1330-Mintia, 1371-Veţel, 1386-Boia Bîrzii, 1387-Căoi, 1394-Leşnic, 1453-Bretelin, 1491-Herepeia, Vulcez şi Muncelu Mare, 1499-Runcu Mic, 1733-Muncelu Mic.

AŞEZAREA NEOLITICĂ DE LA MINTIA. AŞEZAREA NEOLITICĂ DE LA MINTIA
Cele mai vechi urme de locuire de pe Valea Mureşului, din perimetrul actual al comunei Veţel, datează din epoca pietrei şlefuite. În nord-vestul Mintiei, în dreptul kilometrului opt al şoselei care leagă Deva de Ilia, s-a descoperit în cursul anului 1968 o aşezare neolitică. Cercetarea, făcută cu prilejul construcţiei termocentralei, a dus la descoperirea câtorva locuinţe de suprafaţă, a unor materiale ceramice şi obiecte din piatră şi os răspândite pe o arie de jumătate de km”. Locuinţele erau aşezate pe un strat de culoare închisă, la o adâncime de 1,30-1,50 m faţă de nivelul actual de călcare. Distanţa dintre ele varia între 2 şi 35 m, situaţie care indică o aşezare neolitică de tip risipit. Pereţii locuinţelor au fost realizaţi din bârne şi pari pe care s-au fixat împletituri de nuiele acoperite cu un strat de lut amestecat cu paie şi pleava, gros de 10-15 cm. în preajmă şi în incinta caselor s-au descoperit fragmente de vase cu corpul bombat şi toarte în partea superioară, realizate din pasta brun-roşcată, cărămizie şi neagră. S-au identificat, de asemenea, vase de mici dimensiuni realizate din ceramică fină, ornamentate cu benzi incizate sau linii scurte, şi o figurină zoomorfă.
Din şirurile arheologice au ieşit 600 de piese litice: răzuitoare, lame de silex cioplit, de diverse dimensiuni, topoare din piatră şlefuită de tip calapod şi cu orificiu de inmanusare, un fragment de râşniţa, săpăligi etc. Pornind de la caracteristicile ceramicii şi ale obiectelor din piatră şi os, Liviu Marghitan încadrează aşezarea neolitică de la Mintia în categoria celor de tip Turdaş.

VESTIGII DACICE

Cercetările arheologice au demonstrat existenţa unor urme de locuire în zona Mintia datate în perioada preromană. în campaniile din 1929-1930 şi 1966 s-a identificat în aşezarea civilă şi în castrul roman de la Micia ceramică dacică de tip Latene-tarziu, specifică nivelului de dezvoltare al populaţiei autohtone. Vasele din pasta neagră lucrată cu mâna erau decorate cu butoane, linii vălurite şi brâie incizate. Prezenţa în aşezarea de la Micia a unor ceşti dacice, care nu ridică nici un dubiu în privinţa etnicităţii lor, în coexistenţa cu ceramică romana reprezintă dovada continuităţii populaţiei autohtone. Probabil, în perioada construirii castrului, romanii au folosit populaţia băştinaşă la diferite muncii.

MICIA ROMANĂ

Istoricul cercetărilor. Urmele romane pornesc de la Mintia spre sud până la poalele dealurilor de la Herepeia, iar spre sud-vest până lângă Vulcez. Arheologic şi epigrafic sunt atestate în acest vast perimetru castrul auxiliar, aşezarea civilă dezvoltată în canabae, cunoscută în inscripţii sub numele de pagus Miciensis, amfiteatrul militar, marile thermae ale garnizoanei, complexul comercial şi meşteşugăresc, drumul roman, temple pentru zeii mauri şi Iupiter Optimus Maximus Heliopolitanus şi necropole. Pentru că s-a dezvoltat pe un traseu secundar, departe de drumul roman care lega Ulpia Traiana Sarmizegetusa de Apulum, Micia nu a fost menţionată în intinerariile romane şi a rămas în afară arealului cunoscut de geografii antici. Localizarea ei s-a făcut însă cu certitudine pe baza inscripţiilor descoperite în zona Minţi a-Vetel, care-i menţionează numele. în lucrarea „Getică. O protoistorie a Daciei”, istoricul şi arheologul Vasile Pârvan considera de origine tracică toponimicul care desemna aşezarea romană de pe malul Mureşului.
În vechime, ruinele Miciei au fost exploatate de locuitorii zonei, care au refolosit piatră şi alte materiale de construcţie. Un monument votiv a fost dus în biserică de lemn din Şoimuş, construită în 1705, şi folosit ca picior al mesei de altar. Alte trei monumente au fost semnalate la mijlocul secolului al XlX-lea la Deva, unul era zidit în peretele unei case, al doilea servea ca laviţa, iar cel de-al treilea fusese încastrat în scara vechii clădiri a prefecturii. Un altar provenit din ruinele Miciei a fost zidit în peretele pivniţei lui Petru Szolnokay din Veţel, de unde a fost achiziţionat în 1885 de G. Teglas. O stelă funerară era încastrată în pavajul din interiorul bisericii reformate din Mintia, iar un altar a fost zidit în peretele unei anexe a castelului feudal din aceeaşi localitate. Cele mai multe blocuri de piatră au fost folosite în 1806 pentru construirea şoselei Deva-Arad şi pentru regularizarea cursului Mureşului.
O serie de monumente au fost întrebuinţate că pietre de mormânt. În acesta situaţie se afla inscripţia dedicată lui Mercurius descoperită în cimitirul din Bretelin, o epigrafa funerară şi una închinata Nimphelor din cimitirul reformat de la Deva şi monumentul pentru Silvanus din cimitirul greco-catolic din Veţel. Alte monumente, semnalate la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, au primit diverse întrebuinţări în gospodăriile lui Gh, Josan şi M. Sârbu din Herepeia, V Padureanu, P. Danciu, P. Cianca şi Gh. Cadariu din Vulcez, G. Petrutiu, J. Seidelhofer şi P. Szolnokay din Veţel.

Ruinele au atras atenţia amatorilor de antichităţi începând cu secolul al XVIII-lea. Monumentele epigrafice descoperite pe teritoriul Miciei au intrat în colecţiile particulare Brukenthal, Josika, Varadi, Nopcea, Spanyik şi Kuun. Din secolul al XVIII-lea până în 1905 au fost expuse în parcul castelului lui Samuel Brukenthal din Avrig, judeţul Sibiu, patru monumente aduse din fosta Micie romană. Şase monumente au fost duse la castelul feudal de la Brănişca al baronului Josika, două au intrat în colecţia Spanyik din Deva, alte cinci fiind semnalate în clădirea prefecturii Deva, devenită ulterior Scoala Normală. în jur de 12 altare votive au intrat, la mijlocul secolului al XlX-lea, în colecţia Varadi, fiind păstrate în grădina casei sale din Deva sau în curia castelului de la Chimidia. Fostul prefect al comitatului Hunedoara, Nopcea a achiziţionat câteva monumente provenite din ruinele Miciei pe care le-a expus în casa sa din Deva şi în castelul din Zam. Peste 20 de altare funerare şi votive au decorat parcul castelului feudal din Mintia, nobilul Geza Kuun fiind cunoscut la sfârşitul secolului trecut ca mare amator de antichităţi. Patru inscripţii dedicate Casei imperiale, Geniului protector al Miciei, lui Silvanus Domesticus şi lui Iupiter Optimus Maximus au intrat în colecţia Liceului Reformat din Orăştie. Piesele descoperite în ruinele Miciei în 1912-1913 au fost cumpărate, în acest scop, de profesorul Bela Jano. Unele dintre monumentele Miciei au fost vândute prin anticariate. Arhitectul Em. W. Becker a cumpărat în 1936-1937 o lespede şi un medalion funerar de la anticarul bucureştean Herscovici.

Respectul pentru cultura clasică instaurat de spiritul umanist a dus la copierea şi descrierea monumentelor descoperite în ruine. La începutul secolului al XVIII-lea, italianul Giuseppe Ariosti, ofiţer în armată austriacă, a realizat o cercetare a inscripţiilor din mai multe localităţi transilvane. Un altar dedicat Victoriei Augusta şi geniului protector al colegiului pietrarilor din Micia, văzut de Ariosti, a fost transportat în 1823, împreună cu alte monumente române în Viena, la Nationalbibliothek. Piesele intrate în colecţiile particulare au fost cunoscute prin intermediul descrierilor făcute de proprietari sau de persoane cu preocupări ştiinţifice. Directorul Cabinetului Imperial de numismatica şi antichităţi din Viena, Anton von Stembiichel a început în anii 1828-1830 să strângă informaţii despre inscripţiile antice din provinciile Imperiului Habsburgic cu scopul de a alcătui un Corpus antiquarum Imperii Austriaci. A încercat să obţină informaţii despre inscripţiile romane din Transilvania pe cale administrativă. Un reprezentant al său a văzut şi a descris monumentele din colecţia lui Josika de la Brănişca şi altarul onorific încastrat în peretele unei case din Deva. În deceniile patru-cinci ale secolului trecut, contele Jozsef Kemeny a văzut şi a publicat câteva monumente din Micia. La mijlocul secolului al XlX-lea, consulul prusac J. F. Neigebaur şi medicul Lugosi Fodor Andras au copiat inscripţiile păstrate la Deva, Chimidia, Zam, Mintia şi Brănişca. Colecţionarul şi arheologul sas M. J. Ackner consemnează în manuscrisele sale informaţii despre monumentele din pagus Miciensis. Pentru a alcătui vastul Corpus Inscriptionum Latinarum, Theodor Mommsen a întreprins o călătorie în Transilvania, în toamna anului 1857. El a văzut şi a descris monumentele din colecţiile Brukenthal, Josika, Varadi, Spanyik şi Kuun. Alte monumente descoperite fortuit au fost descrise de K. Torma, O. justifica prin suprafaţa considerabilă pe care o ocupa comună de pe Valea Mureşului până în Munţii Poiana Rusca, ceea ce în statisticile pe care autorităţile regionale le prezentau la Bucureşti avea o mare însemnătate. Acest fapt poate explica insistenţele cu care s-a dorit înfiinţarea gospodăriilor colective, chiar şi în zonele înalte, unde acestea şi-au dovedit la scurt timp ineficienta. în plus, nemulţumirea exprimată de Gheorghe Gheorghiu-Dej în primăvara anului 1958, faţă de evoluţia prea lentă a procesului de colectivizare în regiunea Hunedoara a determinat autorităţile să treacă la măsuri ferme de convingere a ţăranilor să intre în gospodăriile colective, pentru a se evita repetarea criticilor.
Impactul pe care l-a avut procesul de colectivizare a fost major, atât la nivelul individului sau familiilor, cât şi la nivelul satelor comunei luate că entităţi separate. Asupra celor mai îndârjiţi în a-şi păstra proprietăţile, deciziile aut, aţilor de a încheia procesul de colectivizare au însemnat arestări, deportări, presiuni fizice şi psihice. Cu toată opoziţia acestora, în final s-a ajuns la rezultatul dorit de autorităţi: realizarea Gospodăriilor Colective. Rezultatul transformării socialiste a agriculturii a însemnat pentru cea mai mare parte a locuitorilor comunei Veţel o înrăutăţire a nivelului de trăi şi i-a determinat pe cei mai mulţi dintre tineri să plece, să-şi caute un loc de muncă, pentru a-şi asigura condiţii de trăi mai bune decât cele pe care le-ar fi putut avea dacă rămâneau să lucreze la Colectiv. Soluţia reprezentată de mână de la Muncelu Mic şi de termocentrala de la Mintia a limitat însă, aşa cum am mai arătat, numărul celor care şi-au părăsit localităţile natale.

MONUMENTE ISTORICE

Considerându-le ‘averea ţării şi a neamului”, Nicolae Iorga32 arata în 1904 ca monumentele istorice cuprind „meşteşugul de a clădi care nu se mai obişnuieşte, o frumuseţe care nu se mai poate îndeplini şi pe lângă acestea, o sumă mai mare sau mai mică de amintiri, ceva din viaţa oamenilor care s-au strecurat, rugându-se, luptând, trăind între acele ziduri”. Monumentele sunt documente ale istoriei şi culturii naţionale care ilustrează civilizaţia românească şi evidenţiază continuitatea şi unitatea ţinuturilor locuite de romani.
în secolul al XlII-lea, teritoriul Transilvaniei ajunge sub stăpânirea regatului ungar, acesta recunoscând autonomia şi sistemul de organizare românesc. În condiţiile creşterii autorităţii feudale, nobilimea şi biserica catolică duceau o politică de asuprire a romanilor, exercitând o puternică presiune împotriva „schismaticilor” ortodocsi. Invazia tătarilor şi, mai târziu, ameninţarea otomană au determinat creşterea rolul militar al cnezatelor romaneşti. Pentru merite deosebite în luptă un număr de cnezi şi voievozi sunt înnobilaţi, primind însemnate privilegii. în aceste împrejurări au început să construiască pe pământurile primite că danii lăcaşuri de cult, monumente ale culturii şi artei medievale. Biserică de lemn din Mintia era aşezată în mijlocul cimitirului ortodox, mărginit la răsărit, la cea. 80 de metri, de calea ferată, iar la apus de drumul spre raul Mureş. Biserica figurează cu numărul 1459 pe lista monumentelor istorice aprobată printr-o hotărâre a consiliului de miniştri din 1950. Anul construcţiei lăcaşului de cult, cu dimensiunile 11,50 m lungime, 4,50 m lăţime şi 4,80 m înălţime, nu este cunoscut cu precizie. Se presupune că a fost adusă dintr-un sat din Munţii Apuseni, aproximativ în jurul anului 1768. A fost montată la Mintia pe locul unui lăcaş de cult mai vechi realizat din lemn. Majoritatea bisericilor de lemn din zona au fost construite de meşteri străini în urma unor comenzi şi montate unde erau necesare comunităţilor ortodoxe. în 1964, preotul Gheorghe Caragea arata că s-au executat lucrări de conservare în 1957 în valoare de 4000 lei, din care 2000 proveneau din fondul parohial, iar restul de la Departamentul Cultelor. Biserica a fost construită din bârne de stejar aşezate una peste alta în lungime, plafonul sf pereţii interiori erau căptuşiţi cu scândura de brad. Tavanul era în întregime boltit, iar corpul bisericii era învelit cu şindrila. În prezent, biserica este expusă în Muzeul Ţăranului Roman din Bucureşti, într-un spaţiu acoperit, care nu a permis păstrarea acoperişului şi a turlei.

Biserica de piatră din Leşnic. Biserica din Leşnic a fost amintită prima dată de către I.D. Ştefănescu în cartea „La peinture religieuse en Valachie et en Transylvanie depuis Ies origiens jusqu au XlX-eme siecle”, că unul dintre cele mai vechi monumente ale Hunedoarei328. Cercetarea sistematică a ansamblului pictural din lăcaşul de cult s-a făcut începând cu anul 1961, prin specialiştii Direcţiei Monumentelor Istorice, cu ocazia inventarierii monumentelor din regiunea Hunedoara. Din colectivul de cercetare au făcut parte arhitectul Eugen Vasiliu şi arheologul Nicolae Puscaru329. în 1962, Vasile Drăguţ a completat şi corectat schema iconografică prezentată de I.D. Ştefănescu. Alte cercetări au fost făcute în 1973 de Eleonora Cincheza-Buculei. explicabila tânguirea: „Oh, fratele meu, cât de mult am suferit în ţară străină pentru păcatele melel” Spaţiul foarte mare alocat „Judecăţii de Apoi” se datorează accentului pus de ctitor pe ideea de păcat şi de sinceră căinţă, aşa încât, el şi cei care au păcătuit asemeni lui, să primească iertarea în „Ziua Judecăţii”.

Pe peretele sudic, legată de „Judecată de Apoi”, apare scena „Răstignirii”, simbol al jertfei supreme realizate de Mântuitor pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor. Momentul „Jertfirii” este întărit figurarea sub „Răstignire” a doi Serafimi, aluzie la cunoscută lauda a jertfei, când se cântă „Trisaghionul” (Sfinte Dumnezeule, Sfinte Mare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi). Tot ca aluzie la jertfă trebuie interpretat animalul dus pe umăr de unul dintre cele două personaje din „învierea Morţilor” . În stânga tabloului „Răstignirii” şi deasupra scenei cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se afla imaginile sfintelor Nedelea şi Varvară. Sfânta Nedelea e reprezentată în picioare, în costum imperial, având în mâna dreaptă o cruce, iar pe cap o maramă scurtă şi o coroană. Poarta cercei şi are trăsături frumoase, feminine355. Un aspect demn de relevat este prezentă în tabloul cu „Judecată de Apoi” a accentelor satirice, în rândul celor care sunt chinuiţi de flăcările iadului fiind înfăţişaţi Zlătarul (reprezentantul feudalizării), crâşmarul, prostituată şi preotul păcătos. Aceasta este cea mai veche reprezentare de acest tip din pictura medievală românească.

Pe peretele estic al naosului şi în altar sunt reprezentate diferite scene datate conform elementelor stilistice din secolul al XVIU-lea. Probabil au fost realizate în 1772, pentru că atunci s-a realizat un „proscomidiar” din lemn. Structura scenelor de pe peretele estic este complexă. Deasupra uşilor împărăteşti este înfăţişata „Treimea” după tipar iconografic catolic. Tatăl şi Fiul aşezaţi pe tron ţin în mână un glob pământesc timbrat cu o cruce şi au deasupra Duhul Sfânt sub forma unui porumbel. Doi îngeri sunt îngenuncheaţi de o parte şi de alta a „Sfintei Treimi”, există apoi trei medalioane cu profeţi, iar în registrul inferior două medalioane cu simbolul evangheliştilor. Tot sub formă de medalioane sunt înfăţişate scenele „îndoială lui Toma”, „Schimbarea la fata”, „Tăierea împrejur” şi „Intrarea în biserică”. în partea inferioară a pereţilor, de o parte şi de alta a deschiderii dinspre altar, sunt redate patru scene. La nord se afla „Naşterea lui Hristos” şi „Botezul”, în registrul superior „Sfânta Paraschiva” şi „Vindecarea orbului”, iar în registrul inferior „Adormirea Maicii Domnului” şi „Intrarea Fecioarei Maria în biserică”.

Picturile din altar sunt opera unui alt meşter. Bolta, împărţită în două, are spre est figura orantei, iar spre vest pe „Dumnezeu Tatăl” şi îngeri. Pe perete, de la stânga la dreapta, sunt înfăţişaţi Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Isus Arhiereu binecuvântând, Ioan Gură de Aur şi arhidiaconul Stefan. Figurile din altar sunt de dimensiuni mari. în prezent, datorită degradării se zăresc doar liniile care conturează figurile sfinţilor. Autorul picturilor din altar este, după părerea lui Vasile Drăguţ, Nicolae din Piteşti. Ipoteza să se bazează pe asemănarea dintre iconografia de la Leşnic şi cea de la Gurasada, executată în 1765 de zugravii Ioan din Deva şi Nicolae din Piteşti 7. Biserică din Leşnic rămâne o pagină evocatoare din istoria romanilor transilvăneni din secolul al XV-lea.

Bisericile de lemn din Muncelu Mic, Muncelu Mare, Boia Barzii şi Runcu Mic. Documentele şi tradiţia orală subliniază importanta arhitecturii de lemn în trecutul romanilor hunedoreni. Alături de izvoarele istorice scrise stau mărturie clădirile de lemn, în special bisericile. Cercetarea lor a fost în ultimii 50 de ani în atenţia istoricilor de artă. Materialul publicat până în prezent este redus, iar timpul a dus în mod inevitabil la dispariţia multor mărturii. Monumentele ecleziastice din satele comunei Veţel aflate în Munţii Poiana Rusca indica starea socială şi economică precară a comunităţilor. Proporţiile reduse, sobrietatea exteriorului şi izolarea au făcut ca bisericile de lemn din Muncelu Mare, Muncelu Mic, Boia Barzii şi Runcu Mic să intre relativ târziu în atenţia cercetătorilor. Lipsa unei legislaţii corespunzătoare privind conservarea lor şi sărăcia localnicilor au determinat denaturări. Acoperişul din „sită” (şindrila) a fost înlocuit cu ţiglă sau cu tabla.

Cele patru biserici de lemn din satele de pădureni, care aparţin administrativ comunei Veţel, sunt construcţii din bârne aşezate orizontal şi îmbinate la capete. Învelitoarea externă este confecţionată din şindrila, îmbinarea şi fixarea bârnelor, a sarpantei şi a şindrilelor s-a făcut prin metode tradiţionale, specifice lemnarilor, fără intervenţia mijloacelor de provenienţă orăşenească. Chiar uneltele folosite erau cioplite din lemn. în principiu, toate bisericile se compun dintr-o tindă (pronaos) şi o navă (naos), despărţite printr-un zid transversal. Naosul este separat de altar de iconostas sau catapeteasma. Aceste elemente se ordonează de la vest spre est, dând bisericii o dezvoltare şi o structură longitudinală. în interior, pronaosul şi pridvorul au fost tavanite. în tavanul pridvorului bisericii din Muncelu Mare s-a practicat o deschizătură care asigura accesul la clopotniţă. în naos s-a realizat o boltă cilindrică longitudinala, iar în altar o boltă asemănătoare. Bolta cilindrică presupune o contaminare cu arhitectură de piatră din perioada romanică, influenta acesteia nefiind exclusă, fiindcă în ambianţa bisericilor s-au păstrat câteva exemple de bolţi cilindrice, de pildă în Moldova la Biserică Sfântul Nicolae din Rădăuţi